Zilele trecute, ministrul Educației anunța o nouă rundă de reforme curriculare, iar reacțiile nu au întârziat să apară: profesori copleșiți, părinți confuzi, elevi în expectativă. Ne întoarcem mereu la aceleași întrebări: cât trebuie să învețe un elev? Ce e esențial și ce e redundant? Cum ar trebui să arate o „școală bună”?
E limpede că educația formală — cu bunele și limitele ei — a fost gândită pentru o lume care nu mai există. A fost utilă, ba chiar necesară, într-o societate industrializată, unde cunoașterea era liniară, autoritară și se transmitea de la profesor la elev. Dar astăzi, nu mai funcționează la fel de bine. Nu pentru că ar fi în sine greșită, ci pentru că nu mai este suficientă.
Trăim într-un mediu în care oamenii învață continuu, adesea în afara instituțiilor clasice. Ne formăm deprinderi profesionale pe YouTube sau în comunități online. Înțelegem lumea mai mult din podcasturi decât din manuale. Ne dezvoltăm empatia în proiecte de voluntariat, nu în ore de dirigenție. Ceea ce învățăm pe cont propriu, în ritmul propriu, devine adesea mai valoros decât ceea ce ni se predă „obligatoriu”.
Educația formală încă ne oferă o bază importantă — dar are un set de limite greu de ignorat: ritmul unic impus tuturor, lipsa de flexibilitate, accentul pe memorare și mai ales, distanța tot mai mare dintre conținut și realitatea trăită de cei care învață.
De aceea, noile forme de învățare (de exemplu, “Pepco România oferă 100 de granturi pentru educație non-formală prin programul Pepcolandia”) – educația non-formală, informală, auto-dirijată – devin nu doar complementare, ci vitale. Ele aduc în ecuație contextul real, curiozitatea, plăcerea de a învăța, adaptabilitatea. Ele răspund unei nevoi care devine tot mai clară: aceea de a învăța pentru viață, nu doar pentru notă.
A miza doar pe educația formală înseamnă, astăzi, a ignora o întreagă parte din realitatea învățării. Ministerul Educației invită profesorii să propună proiecte de educație extrașcolară, pentru că a continua să investim doar în manuale și reforme curriculare, fără a construi și spații alternative de formare, e ca și cum ai încerca să repari o casă folosind o singură unealtă.
A venit timpul să vedem educația ca un ecosistem, nu ca un monopol. Iar educația complementară este cheia pentru un proces de învățare mai viu, mai variat și mai aproape de oameni.
Leave a Reply